BLOG // Și polițiștii sunt ca noi…

protest DA IGP.jpg7

Vineri seara, după o săptămână încărcată cu evenimente, certuri și insulte din partea mai multor șoferi cu BMW-uri și Merțane, cărora am încercat să le scot plăcuțele de înmatriculare, pentru că erau parcate pe trotuar sau aveau geamurile umbrite, scuipat de niște vânzători ambulanți cărora am vrut să le întocmesc procese-verbale, mă îndreptam spre casă.

Am trecut prin preajma terasei din proximitatea plutonului de patrulare, unde fumul amărui de tutun se așeza ca o ceață peste mesele cu petrecăreți și peste halbele cu bere, însă puteam ușor să deslușesc fețele celor care nu sunt și nici nu știu ce înseamnă să fii polițist, ce-i drept amărâți și ei, fiecare cu problemele sale. S-ar părea că, în pofida faptului că suntem din sfere de activitate diferite, ne confruntăm cu aceleași probleme; diferența este doar că mulți dintre ei, la sfârșit de săptămână, se pregătesc să se odihnească și să fie alături de familie, iar eu nu-mi voi putea permite acest lux.

Intrat în casă, îmi văd soția la masă în bucătărie, rătăcită printre caiete cu lucrări de control ale elevilor săi.

Fetița noastră, pe jos, mâzgălește cu niște carioci o coală de hârtie. Soția mă vede și surâde ușor sub năsuc, mă întreabă dacă îmi este foame și dacă nu am luat încă salariul.
Îi zic că nu-mi este foame, însă aș bea o cană cu ceai. Ea nu ezită mult, se uită la mine cu o privire blândă și îmi zice că în acest weekend ar fi bine dacă am merge la părinții ei, să-i ajutăm cu pregătirile pentru sărbătorile pascale.

Aș vrea să merg. Mai mult ca atât, am și eu un petic de pământ lângă gospodăria socrilor, ar trebui să profit de vremea frumoasă și de timpul liber să merg într-acolo, să mă ocup de lucrările de primăvară. Să plantez în cei câțiva ari de pământ cartofi, ceapă, usturoi… ceva simplu, dar care m-ar scuti de unele cheltuieli suplimentare, mai ales când încerci să întreții o familie dintr-un salariu de polițist și unul de profesor.

Pe lângă cheltuielile ce țin de servicii comunale, grădinița copilului, haine, mâncare, din bugetul familiei am de achitat și creditul la bancă – creditul pentru care am pus în gaj apartamentul cumpărat din banii de la nuntă; cu banii pe care mi i-a dat banca am luat mobilă, un frigider și o mașină de spălat, am făcut și reparație în apartament, să-mi fie plăcut când vin obosit acasă de la lucru, să am și eu un loc unde să mă refugiez.

Nu de alta, dar, de fiecare dată când veneam seara acasă, eram nevoit să rabd toate cicălelile soției: că lucrez în poliție și nu pot să-mi permit să repar frigiderul, nici vorbă să mai cumpăr altul nou. Da, am pus apartamentul în gaj la bancă, ce altceva trebuia să fac, să iau mită? Nu puteam să-mi permit, poate că îmi era frică sau poate că nu am vrut să-mi pătez epoleții.

Cu mult regret, îi zic soției că de Florii nu pot să merg cu ea la părinți. Nu pot, nu pentru că nu vreau, dar serviciul nu-mi permite.
Și ea, sărmana, era conștientă că așa va fi, pentru că de ceva vreme se anunță la televizor că în oraș din nou vor fi proteste. Mai ales că se anunța că vor avea loc violențe, nu avea ea așa mare nevoie să mergem la părinții ei, dar mai mult își făcea griji pentru mine. Citeam asta în ochii ei, ceva în glasul ei emana aceste gânduri.

O ascultam fără să zic nimic și în privirile ei vedeam mulțimea furioasă care își făcea vânt în noi și încerca să treacă de cordonul pe care l-am creat în fața Parlamentului. Îl vedeam și pe comandantul nostru care pronunța cu glasul gros: „Ținem, ținem. Împingem, băieți, împingem”. Din spate striga comandantul, în față strigau manifestanții, aruncau în noi cu vorbe grele, ne insultau de mama focului.

Cuvintele dureroase se loveau de obrazul nostru, iar pumnii și picioarele se loveau de scuturile metalice precum talazurile de stâncă. Încercam să fac față atacului. Un sentiment de frică începuse să-mi curgă nebunatic prin vene, teama că mulțimea își va vărsa nemulțumirea peste noi și vom fi expuși din nou unei ploi de pietre.

Toate pietrele care ar trebui să fie destinate pentru cei care i-au făcut să iasă în stradă vor fi vărsate asupra noastră, dar și eu sunt ca ei, am și eu acasă copil și soție care mă așteaptă să vin cu o pâine și un pachet de lapte, am și eu greutățile mele, însă încerc să le fac față.
Scena a fost întreruptă de glasul subțire și voios al fiicei mele, care se urcase pe genunchi și îmi zise: „Tati! Uite, tati”.

Am luat cu grijă coala de hârtie în mână, pe care erau mâzgălite niște figuri cu tricolorul în mână și, într-o parte, o altă figură cu chipiu pe cap și un baston în mână, în fața mulțimii, iar în spatele figurii era desenat un pătrat cu ferestre și niște nourași negri. Se vede că și fiica mea văzuse cum arată protestele la televizor. A decis să-mi facă o surpriză. Chiar dacă nu era un tablou pictat de Picasso, mi-a fost plăcut să văd că îmi duce dorul și se mândrește cu tatăl său, din ochii obosiți se zbătea să se strecoare o lacrimă sărată.

Ea, sărmana, încă nu percepe că tatăl ei are programul instabil și nesigur, știe când acesta pleacă de acasă, dar nu știe când se va întoarce.

De la cinci ani, am vrut să devin polițist și acum, după 10 ani lucrați în poliție, am în continuare aceeași dorință. Dar, de asemenea, dintotdeauna mi-am dorit să am familia pe care nu am avut-o și să fiu alături de copiii mei când vor avea nevoie de mine. Uneori am impresia că cele două visuri se bat cap în cap.

Când văd că fiica mă cuprinde atunci când vin de la serviciu, înțeleg că este destul de greu să fii în același timp și polițist bun, și tată bun. Puțini înțeleg că viața unui polițist căruia îi place această meserie înseamnă un lung șir de privațiuni, fără weekenduri, fără familie, fără toate liberele de drept, fără logistică, cu multe ore lucrate peste program fără să fii plătit suplimentar. De multe ori ajungi să îți pupi copilul doar atunci când doarme, pentru că ajungi ori prea dimineață, ori noaptea târziu. Puțini știu că oamenii nu se nasc polițiști, iubirea pentru adevăr și dreptate naște polițiști. Pentru această muncă, de cele mai multe ori, faci sacrificii în detrimentul celor dragi, asta ar trebui să înțeleagă cetățenii care, deseori, ne aruncă în față expresia stereotipizată „ești plătit din banii mei”, căci sacrificiile și umilințele pe care le primim noi nu le au alți angajați ai statului, iar noi, la fel ca ei, plătim impozite.

În acea seară nu am putut dormi, mă gândeam la ce va fi duminică, mă gândeam la ceea ce îmi zise soția – că prea mult jertfesc pentru poliție; până și cana mea preferată, și ceainicul electric le-am dus de acasă la birou, iar automobilul familiei a devenit automobil de serviciu, și din banii mei îl alimentez cu combustibil.

Chiar și așa, duminică mă voi afla din nou pe baricade. Ce să fac? Să las totul baltă și să fug, să risc să-mi putrezească după asta oasele prin vreo celulă jegoasă a unui penitenciar, să mă aleg cu vreun dosar penal pentru trădare? Atunci, la sigur, nimănui dintre cei care strigă: „Poliția este cu noi” nu o să îi pese de mine. Vor uita, îmi vor zice doar „polițist” sau „ment”, dar cum mă numesc nu vor ști, de ce ar mai conta?! Vor uita de mine, căci în țara noastră se uită toate, doar familia și rudele vor avea de suferit. Am depus un jurământ prin care sunt obligat să stau sub ploaia de pietre și insulte, în bătaia soarelui din aprilie, cu tot echipamentul greu pe mine și bocancii în picioare, alături de camarazi și comandantul de pluton.

Eu, ca mulți alții, am aceleași probleme personale, mă confrunt cu ceea ce vă confruntați și voi. Voi sunteți liberi să protestați, dar nu dați în noi cu pietre, nu ne insultați, nu ne ziceți că suntem cu voi, după care să ne schilodiți, să ne rupeți degetele încercând să ne scoateți din cordon. Noi suntem ca voi, pe noi tot ne așteaptă acasă familia, noi tot suntem cetățeni, noi tot avem probleme.
Și iar va fi duminică dimineața, afară abia se va crăpa de ziuă, iar alarma telefonului va suna neîncetat. Îmi voi lăsa soția dormind, ridicându-mă din pat cu grijă să nu o trezesc. Pe masa din bucătărie o să mă aștepte trei tartine cu salam din cel mai ieftin, pregătite de soție încă de cu seară, căci, ca de obicei, știe sărmana că mă voi trezi dimineață și voi pleca fără să pun ceva în gură.

Sunt polițist. Da, de mai bine de un deceniu lucrez în frig și în căldură, dar vă pot spune cu mâna pe inimă că unii dintre noi lucrează în poliție și alții sunt polițiști.

Am simțit pe pielea mea și zilele călduroase din septembrie, și nopțile reci din ianuarie. Eu am spus și repet că sunt polițist, dar nu tot timpul, seara, acasă, uitându-mă în oglindă am simțit că fac onoare acestei bresle. A, nu…nu iau mită sau orice altceva ce v-ar trece prin minte, nu, nu am făcut cinste meseriei mele, pentru că uneori simt că nu voi mai rezista.

De la unitate, unde, ca de obicei, vom fi la apel la ora 07:00, cu ceilalți colegi vom primi indicațiile de la superior, după care vom fi repartizați pe grupe. Cei de la patrulare vor urca în Skoda-le, vor sta cuminți în curtea Inspectoratului, cu girofarurile mute.
Mă voi uita la colegii mei, care vesel, care trist, care îngândurat. Cei mai tineri dintre ei vor fi cei mai veseli și neliniștiți, unul se va lăuda că mama sa din Italia i-a trimis un telefon nou, altul va scoate din buzunar o ciocolată și o va împărți cu cei din preajma lui.

Lângă geam îl voi vedea pe moș Gheorghe, cel care din cauza mustății și a părului sur îi zicem „moșul”. Ca de obicei, își va mângâia cu mâna stângă mustața sură, doar că de data aceasta la piept, deasupra inscripției de pe uniforma cu grupa de sânge, va atârna de un ac o panglică neagră.

Vreo trei săptămâni în urmă, i-a decedat soția pe masa de operație. Moș Gheorghe dă vina pe medici, zice că ei ar fi fost vinovați de moartea soției, că au așteptat ca el să le dea bani pentru a o salva, dar el nu a avut de unde. Așa o fi sau altfel, numai răposata și unul Dumnezeu știe. Am fost martor când a aflat vestea despre decesul soției, eram ambii în fața Guvernului când l-au sunat de la spital și i-au dat vestea cea tristă. Chiar dacă trecuse prin băile sângeroase din ‘92, de pe Nistru, vestea l-a afectat, din ochii lui atunci au început să curgă lacrimi mari ca unui copil.

Cu casca pe cap și scutul în mână ne vom îndrepta spre Parlament, problemele personale le vom lăsa acasă și va trebui să ne facem datoria, în speranța că protestatarii nu se vor lăsa provocați și se vor gândi că sub un scut sau sub cască stă un tată, stă un fiu….

P.S: Să nu-mi ziceți că l-am scris la comandă, dar să vă gândiți duminică la această poveste.

autor: Vadim Ungureanu / foto: IGP.md

You may also like

Comments are closed.

By