Criza din Grecia, explicată pe (cât se poate de) scurt

a

Printre tone de ştiri şi de reacţii panicarde şi, mai ales, propagandistice, n-am prea văzut analize serioase (în presa românească), în care să se explice, pe scurt, ce s-a întâmplat în Grecia. În ultimele două zile, am citit materiale pe tema asta cât n-am citit toată viaţa despre țara grecilor. În presa americană, de exemplu, sunt tone de articole pe lângă subiect, notează subiectiv.ro.

Un pic de context se poate găsi în articolul scris de Patrick, dar concluzia lui nu e tocmai cea mai fericită şi, din punctul meu de vedere, e departe de a fi corectă. Pentru mai mult context, e excelentă analiza asta din The Guardian. În fine, o să încerc să explic ceea ce nu înţelege lumea în general, chiar dacă la modul mai superficial.

„Cine i-a pus pe greci să se împrumute?”

În orice economie, la fel ca într-o afacere, împrumuturile sunt cât se poate de obişnuite şi au o bază cât se poate de logică. Un exemplu banal (nu neapărat corect, dar util pentru a ilustra ideea): construcţia unei autostrăzi. În loc să pună presiune pe buget şi să scoată cinci miliarde de euro, tăind din altă parte, un stat se poate împrumuta de suma respectivă, pe care o poate returna în următorii, să zicem, zece ani, în rate.

În primul rând, presiunea pe buget e extrem de mică – dacă vrei să termini autostrada în doi ani, nu scoţi 2,5 miliarde euro în fiecare an, ci plăteşti câte 250 milioane euro în fiecare an, timp de zece ani. Între timp, după cei doi ani de construcţie, introducând o taxă de autostradă, ai opt ani să-ţi recuperezi investiţia, ba chiar să ieşi pe plus, în funcţie de traficul generat şi de preţul perceput.

„Da, dar grecii s-au împrumutat ca să plătească creditorii!”

Corect, doar că, în cazul de faţă, problema e mai amplă. Statul grec nu e performant şi nici n-a fost vreodată, în ultimele câteva zeci de ani. Mai exact, colectarea taxelor e laxă, corupţia e mare, populismul politicienilor e pe măsură. O să explic mai jos de ce. Şi, în plus, cheltuielile bugetare sunt extrem de mari, având un sistem bugetar supradimensionat, cu care se cheltuie mai mulţi bani decât poate duce ţara.

Însă am văzut tot soiul de reacţii populiste, menite să arate cu degetul înspre creditori. De exemplu, „doar 10% din banii împrumutaţi s-au dus către poporul grec, restul s-au dus tot la creditori”. Cum bine explica cineva, banii împrumutaţi în ultimii şapte ani de către Grecia ar fi trebuit să se ducă 100% către creditori, nu doar 90%.

Când a venit criza, sistemul bancar a fost la un pas de a falimenta şi a trebuit salvat. Întrebarea obişnuită e: aşa, şi?, de ce să salvezi băncile? Răspunsul: e un cerc vicios. În primul rând, băncile nu acordă doar împrumuturi, oamenii au depozite, îşi ţin banii în bănci. Dacă pica sistemul bancar, cei cu depozite pierdeau banii. În acelaşi timp, cei cu datorii erau oricum obligaţi să şi le plătească, datoriile nu dispăreau peste noapte.

Mai mult, toţi cei care-şi iau salariile pe card ar fi rămas cu banii suspendaţi undeva în sistem şi n-ar fi putut să-i folosească. Pe româneşte, ar fi fost un dezastru. Ca să treci peste o criză de lichidităţi, faci o infuzie de bani. De unde? De la creditori.

De ce de la creditori? Din două motive: 1. Statul, cel mai probabil, nu avea de unde să scoată suma necesară; 2. Ca în exemplul de mai sus, nu pui presiune pe buget, ci împrumuţi şi îi plăteşti în tranşe. În plus, criza n-a implicat doar o problemă a sistemului bancar, ci şi o contracţie economică – o scădere semnificativă, de la o scădere a consumului la o scădere a vânzărilor etc., fără să socotim panica. Toată economia – şi nu doar în Grecia – s-a dus în jos.

Concret, împrumutul la FMI, BCE etc. are rolul de a-ţi permite ţie, ca stat, să îţi foloseşti bugetul pentru cheltuielile curente şi, în acelaşi timp, să faci o serie de reforme sau să iei măsurile necesare să intri cât mai rapid pe creştere economică.

Ceea ce, în Grecia, nu s-a întâmplat. Grecii s-au bazat pe credite, iar la nivel de reforme, pauză. După 2008, grecii au avut două bailout-uri. Adică au fost de două ori la un pas de default (incapacitate de plată, deci faliment de stat), adică exact ce s-a întâmplat zilele astea. Bailout înseamnă, la modul cel mai superficial cu putinţă, „să te scoată alţii din rahat.

Sistem de taxare liberal, măsuri socialiste

De ce n-au luat măsuri de creştere economică? Din cauza populismului. Fiecare credit, luat de greci, a venit cu nişte condiţii ataşate, pe care grecii le-au respectat doar pe hârtie, nu şi în practică. Există un timeline foarte bun pe Wikipedia cu criza grecească şi măsurile luate, iar „austeritatea” grecească ţine mai degrabă de tăierea unor bonusuri şi îngheţarea creşterii pensiilor, şi până şi acelea au fost negociate şi răsnegociate.

Au tot existat propuneri de creşteri a TVA-ului, dar dacă e să iei fiecare „pachet de austeritate”, se poate vedea clar că dracul nu e chiar atât de negru. Grecii nu aveau, în 2010, un TVA unic, iar creşterile erau suportabile (1-2% per categorie) faţă de România unde TVA-ul era deja mare şi a fost mărit cu încă cinci puncte procentuale.

În orice caz, dincolo de impozitarea progresivă pe venituri, care-i o măsură mai socialistă, există şi destule excepţii de la plata taxelor, precum cele pe dividende sau pe activităţi ce ţin de industria navală sau maritimă, unde nu se plătesc deloc unele taxe. O listă mai mare cu sistemul grecesc de taxare, aici, sau, actualizată, aici.

În prezent, pentru marea majoritatea a produselor, Grecia are un TVA de 13%. În ultimele condiţii, impuse de creditori, se cere trecerea la un TVA de 23%, cu excepţia medicamentelor, alimentelor, turismului şi energiei. Mai exact, nu-ţi mai poţi cumpăra o plasmă, dar nici nu mori de foame şi nici turismul, parte importantă din economia Greciei, nu e pus sub presiune. În acelaşi timp, în ultimul pachet de propuneri, modificările sunt temporare, pe termen destul de scurt, iar termenele de întoarcere la situaţia dinainte sunt negociabile, în funcţie de rezultate, deci suficient de multă bunăvoinţă din partea creditorilor.

Dacă sistemul fiscal este mai încurajator pentru afaceri decât cel românesc (mai ales în insule, unde taxele sunt mult mai mici), în acelaşi timp, măsurile luate de guvern sunt destul de socialiste, ceea ce face ca sistemul să nu fie sustenabil. Practic, guvernul dă salarii mari în mediul bugetar, bonusuri peste bonusuri, al treisprezecelea şi al paisprezecelea salariu etc., deşi n-are de unde să dea.

Mai exact, Grecia a făcut şi face cheltuieli pe care nu şi le permite.

„Măsuri de austeritate înseamnă măsuri de sărăcire”

Am tot citit, zilele astea, o grămadă de păreri despre măsurile de austeritate impuse Greciei. Aici se cuvine precizarea că nu a dat nimeni o definiţie „austerităţii” din sintagma asta. „Măsurile de austeritate” impuse Greciei nu sunt măsuri de sărăcire a ţării sau a oamenilor, aşa cum merge propaganda socialistă – am văzut confuzia asta inclusiv în publicaţii americane, care nu înţeleg foarte bine realitatea europeană.

În contextul de faţă, sunt „măsurile pe care le iei când eşti în sărăcie.” Mai exact, tai cheltuieli care nu sunt urgente şi foloseşti banii pentru cele care sunt urgente sau pentru cheltuielile curente. Adică, la modul cel mai simplist, nu-ţi iei plasmă nouă dacă nu-ţi permiţi, ci foloseşti banii pentru a-ţi plăti mâncarea.

Ultimul pachet de propuneri de la creditori, cum spuneam şi ieri, e destul de lejer şi de bun-simţ. Impune nişte taxe pentru bogaţi (de exemplu, pe yachturi mai lungi de zece metri) şi creşterea TVA-ului, scoaterea la licitaţie a licenţelor 4G şi 5G (chestie comună în toată Europa, inclusiv în România), dar nu e nimic groaznic.

Spre deosebire de Grecia, România a avut condiţii cu mult mai dure, care au fost puse în practică, fără a fi negociate ulterior şi fără a fi iertaţi atunci când s-a decis ca ele să nu fie puse în practică. Or, grecii au tot fost iertaţi atunci când n-au avut chef să respecte condiţiile.

„FMI, BCE, creditorii cei răi, cămătarii lumii!”

Bine, bine, dar nenorociţii de creditori? Că FMI şi BCE cer dobânzi! Ei bine, lumea nu ştie ce-s alea FMI şi BCE. Fondul Monetar Internaţional şi Banca Centrală Europeană, la modul cel mai simplist spus, au ca acţionari nişte ţări care au cotizat cu nişte bani pentru crearea lor, bani luaţi din taxele şi impozitele plătite de cetăţeni.

Mai exact, fondurile FMI şi BCE vin din banii oamenilor, inclusiv ai românilor. Explicat la modul cel mai simplist – şi nu tocmai corect, dar treacă-meargă -, dacă BCE este un soi de bancă naţională a întregii Europe, FMI este un soi de casă de ajutor reciproc a întregii lumi. Cert e că, spre deosebire de FMI, BCE are şi dreptul de a tipări euro. De altfel, e şi singura instituţie care poate tipări euro, şi o să explic mai jos de ce e important aspectul ăsta. În orice caz, ambele se comportă precum nişte CAR-uri atunci când împrumută statele.

Revenind, FMI şi BCE încasează dobînzi atunci cînd împrumută alte ţări cu scopul de a mări capitalul disponibil atunci cînd una sau mai multe dintre ţări (membre ale celor două bănci) ajung în situaţii precum Grecia. Nu sunt bănci al căror scop e profitul, precum cele la care-ţi plăteşti ratele la casă, la maşină sau la plasmă. Sunt bănci al căror scop este să asigure lichidităţi în cazul unei crize financiare, naţionale sau de amploare. Sunt un soi de “depozite bancare strategice,” măsuri de siguranţă.

Banii împrumutaţi grecilor sînt din banii cetăţenilor ţărilor “acţionare” cu care statele au cotizat în cele două bănci. Mai exact, şi din banii tăi, de român, au fost împrumutaţi grecii. Înainte de a-i înjura pe nenorociţii de creditori, poate ar trebui să-ţi aminteşti că banii nu cresc în copaci şi că munceşti pentru ei.

„Da, dar condiţiile sunt inumane!”

Condiţiile nu sunt nici pe departe chiar atât de groaznice, precum sunt promovate prin presă sau pe bloguri. De exemplu, dobânda standard la care împrumută FMI este de 3,6%, dar în cazul Greciei, a fost redusă până la 0,9%, iar creditele sunt eşalonate pe vreo 30 ani.

Criza actuală din Grecia e generată de populism. Pentru fiecare credit, la fel ca în cazul unei bănci obişnuite, se face un calendar de plăţi. În cazul Greciei, anul acesta, sunt ratele cele mai mari de plătit. De anul viitor, sumele sunt mult mai mici şi mult mai uşor de suportat. Ce s-a întâmplat de fapt a fost că actualul prim-ministru, Alexis Tsipras, a vrut să arate că e mai cu moţ.

Ca să plătească rata către FMI pe 30 iunie, Grecia depindea de o nouă tranşă dintr-un împrumut la BCE, cu condiţia să accepte propunerile. A refuzat din cauză că, în campania electorală, a promis că nu va mai accepta condiţiile creditorilor. Dacă le-ar fi acceptat, asta ar fi dus inevitabil la pierderea popularităţii şi, cel mai probabil, la pierderea puterii. Or, tocmai asta încearcă să facă, să-şi salveze pielea.

Există multe discuţii pe tema corupţiei din Grecia, despre care eu, unul, am înţeles că e similară cu corupţia din instituţiile româneşti până acum câţiva ani. Practic, Tsipras încearcă să nu schimbe nimic în Grecia, viaţa să continue în aceeaşi manieră, cu un sistem bugetar supradimensionat şi bine plătit, unde nici un funcţionar să nu fie deranjat în vreun fel de schimbări.

De altfel, una dintre cerinţele creditorilor era tocmai aceea de a crea un Fisc autonom, care să crească gradul de colectare a taxelor. Or, Tsipras găseşte o asemenea cerinţă “inacceptabilă şi umilitoare la adresa poporului grec.” Dilema, în acest caz, este ce anume e acceptabil şi neumilitor.

De ce Europa e atât de încăpăţânată?

Grecia nu datorează bani doar către FMI şi BCE, ci şi către ţări precum Germania sau Franţa. Din cauza lipsei de reforme din ultimii şapte ani, de când a lovit criza, Europa nu a văzut nici o garanţie că îşi va recupera banii. Practic, Grecia nu prezintă nici un fel de încredere în faţa creditorilor, iar ăsta e unul dintre motivele pentru care Germania şi compania au ţinut cu dinţii de acele condiţii.

Am văzut discuţii despre Italia, Portugalia sau Spania, însă acestea sunt ţări care au “bonitate,” adică sunt credibile, iar când a fost cazul impunerii unor măsuri de austeritate, au fost puse în aplicare. În plus, diferenţa dintre Grecia şi celelalte state e că celelalte state au multe datorii între ele, pe care şi le pot anula, pe când Grecia nu prea a împrumutat pe nimeni şi n-au ce să-i taie.

Întorcându-ne un pic la “creditorii cei răi,” în ultimii şapte ani, datoria Greciei a fost restructurată şi reeşalonată de mai multe ori, iar o bună parte din datorie a fost ştearsă. De altfel, în ultimii şapte ani, Europa s-a purtat mai degrabă cu mănuşi cu Grecia, acceptând ca grecii să nu ia multe dintre măsurile propuse odată cu celelalte “pachete de austeritate” din ultimii şapte ani.

„De ce să crească taxele?”

Întrebarea de bază pe o care o adresează toată lumea: De ce să crească taxele şi TVA-ul? Răspunsul e simplu: pentru că oferă predictibilitate. Ai un număr de locuitori şi un volum relativ constant de tranzacţii (de exemplu, vânzări de mărfuri, de la alimente la plasme) şi poţi face un calcul, măcar grosso-modo, o proiecţie a încasărilor viitoare. Practic, ai mai multe şanse să ştii pe ce bani te poţi baza pe viitor.

Pe de altă parte, încasările din taxarea companiilor nu sunt la fel de previzibile câtă vreme armate întregi de contabili vor găsi tot soiul de metode creative de optimizare fiscală. În plus, ideea este ca tot capitalul companiilor să rămână în ţară, nu să fie scos prin diverse metode, fie că vorbim de offshore-uri sau, pur şi simplu, prin dividende. Or, fără nişte proiecţii cât de cât clare, nu ştii pe ce să te bazezi.

Creşterea taxelor e cea mai simplă metodă de a strânge bani la buget şi de a ajunge pe plus până în momentul în care economia creşte la un nivel suficient de bun încât să meargă de la sine şi să justifice tăierea taxelor pentru că încasările ar fi suficient de bune încât să susţină măsurile sociale fără a reveni în gaură.

„Vor să facă din Grecia un exemplu!”

Afirmaţia asta nu e departe de adevăr, însă nu e nici tocmai corectă. Pe de o parte, dacă Grecia ar primi bani fără nici o condiţie, ar fi un precedent periculos pentru stabilitatea monedei Euro şi, în acelaşi timp, pentru stabilitatea economică din toată Europa. Practic, alte ţări datoare ar putea să procedeze la fel – de exemplu, Italia, Spania sau Portugalia.

Pe de altă parte, enunţul e fals în condiţiile în care grecii nu sunt credibili, iar europenii ar risca să mai vadă banii împrumutaţi abia la calendele greceşti. Or, asta nu e nici o afacere pentru nimeni, ci e o gaură foarte mare în contul tuturor ţărilor – şi, cum explicam mai sus mecanismul FMI şi BCE, e o gaură inclusiv în contul României.

Care-i treaba cu întoarcerea la drahmă

Al doilea motiv pentru care creditorii sunt încăpăţânaţi e acela că Grecia nu îşi permite să continue în maniera propusă de Tsipras, iar economiştii nu văd nimic sustenabil în propunerile lui. Situaţia din Grecia afectează – deşi asta nu se vede cu ochiul liber – economia întregii Europe.

Politicile lui Tsipras ar fi fezabile dacă ar avea monedă proprie, considerând că ar mări inflaţia prin tipărirea de bani, însă singura entitate care poate tipări Euro este BCE. Or, BCE nu va tipări mai mulţi Euro din cauză că asta ar însemna creşterea inflaţiei în toate ţările care au adoptat moneda unică. Adică nu au de ce să sufere ţări care deja au trecut prin măsuri de austeritate din cauza orgoliului lui Tsipras.

Singura soluţie a grecilor ar fi să iasă din zona Euro şi să se întoarcă la drahmă, putând astfel să tipărească bani. Însă soluţia asta nu e deloc fezabilă, câtă vreme s-ar putea trece lejer printr-o catastrofă economică pentru greci. În primul rând, scade puterea de cumpărare şi, după toate probabilităţile, vor creşte preţurile la tot ce înseamnă produse de import, ceea ce ar înrăutăţi şi mai mult situaţia.

Explicat pe scurt, asta înseamnă că drahma va avea un curs de schimb în raport cu celelalte valute, precum euro sau dolar, deloc bun, şi oricum se va devaloriza pentru o perioadă, până există creştere economică. Ceea ce se traduce, evident, prin scumpiri peste scumpiri, că economia grecească va fi calculată în drahme, nu în Euro. Iar dacă Euro se va tot scumpi…

Un exemplu mai familiar e chiar cursul Leu–Euro, care a ajuns de la 3,33 lei, în 2007, la 4,5 lei prin 2010 şi, de atunci, n-a mai scăzut. Euro ar fi tot mai scump pentru o bună bucată de vreme. Or, climatul economic românesc a fost stabil, pe când economia Greciei se va duce în jos pentru o bună bucată de vreme, cel puţin vreo doi ani, dacă nu chiar vreo trei-patru.

Situaţia nu e deloc roz

Şi problema esenţială, aici, este că Grecia nu e o ţară producătoare. România, de exemplu, s-ar susţine mult mai uşor din ce produce intern decât Grecia, deşi nici noi nu stăm extrem de bine, fiind tot o ţară care se bazează mai mult pe consum decât pe producţie, dar, în orice caz, am avea mai multe şanse să ne descurcăm.

Este şi motivul pentru care Tsipras insistă că neacceptarea condiţiilor creditorilor nu trebuie să însemne ieşirea din zona euro. Pe de altă parte, neacceptarea condiţiilor înseamnă perpetuarea situaţiei actuale, de control al capitalului – în esenţă, banii sunt blocaţi în bănci şi nu ai voie să retragi decât într-o anumită limită şi nici nu poţi face plăţi electronice.

Practic, e conştient că n-are nici o soluţie viabilă de ieşire din situaţia în care singur a intrat.

Din bailout în bailout

Şi ar mai fi un aspect. Citeam pe undeva că, la modul cum se pune problema acum – şi ăsta e unul dintre motivele pentru care, de data asta, creditorii n-au mai dat înapoi -, tot negociind la nesfârşit şi nepunând în practică măsurile de echilibrare a bugetului, care să ducă la creştere economică, Grecia o va ţine în acelaşi ritm ani de zile.

Şi tocmai asta vor să scoată în evidenţă creditorii, că politicile lui Tsipras nu sunt fezabile şi că, în ritmul ăsta, grecii o vor ţine în bailout-uri din jumate în jumate de an. E exact motivul pentru care nu li s-a acceptat al treilea bailout. Adică, pe scurt, Tsipras face experimente pe banii altora fără să acorde vreo garanţie că îi va şi returna.

Cine pe cine şantajează

În excesele sale de populism, Alexis Tsipras a tot urlat că creditorii şantajează Grecia. În fapt, Tsipras era şantajistul. Prim-ministrul grec a mizat pe faptul că, dacă nu va primi bani în termenii impuşi de el, europenii nu vor risca instabilitatea monedei Euro sau generarea unei noi crize economice la nivel european.

Ce n-a luat el în calcul e faptul că Grecia e singura ţară în gaură, în timp ce restul ţărilor – sau, cel puţin, marea lor majoritate – au creştere economică. Atât nemţii, cât şi francezii, au spus clar că îşi permit chiar şi ieşirea Greciei din zona Euro, câtă vreme au lichidităţile necesare să nu intre într-o nouă criză, ci să treacă peste cu bine, ba chiar relativ uşor. De altfel, până şi polonezii – care, totuşi, sunt un caz diferit, încă n-au trecut la Euro – au declarat că o eventuală ieşire a Greciei din zona Euro nu-i va deranja cu nimic.

„Ai zis că explici pe scurt…”

Mai scurt de-atât nu cred că se poate explica toată criza din Grecia, ba sunt convins că mi-au mai scăpat nişte aspecte. Cert e că toată criza din Grecia e generată de clasa politică şi mai puţin de situaţia economică. Nu e vorba doar de bani sau de nişte principii, ci e vorba de nişte calcule economice la nivel de Uniunea Europeană.

Grecia a intrat în Uniunea Europeană şi apoi a aderat la Euro “pe burtă,” măsluind rapoarte economice. E drept, nu e vina grecului de rând, ci a politicienilor, iar astea sunt consecinţele. Însă asta nu înseamnă că nu puteau fi mai atenţi la modul în care a decurs economia sau că nu puteau să implementeze nişte reforme la timpul potrivit. În mod normal, după criza asta, Alexis Tsipras ar trebui să fie terminat ca om politic. Rămâne de văzut.

Cum zicea şi Miron Damian pe Facebook, pe care-mi permit să-l citez, „nu există o politică de austeritate. Termenul însuși e nepotrivit. Grecii au sisteme de ajutor social care nu sunt nicăieri, nici măcar în „socialistele” țări nordice, și au și o problemă cu corupția și clientelismul, mai degrabă inexistente acolo. Dacă ei au parte de austeritate, atunci mai bine de jumătate din eurozonă trăiește de-a dreptul spartan, să-mi fie scuzată referința ironică“.

Cam despre asta e vorba. Sau, vorba lui Margaret Thatcher, „The problem with socialism is that you eventually run out of other people’s money.

You may also like

Comments are closed.

By