Un interviu și pentru mârlanii antiPavlicenco, de pe ambele maluri ale Prutului

pavlicenco

Din capul locului, rog să îmi acceptați scuzele pentru un cuvânt din titlu. Însă a fost folosit și de Președintele Klaus Iohannis în campania electorală, fapt pentru care îmi permit si eu acest lucru.

Săptămâna trecută, un portal axat pe probleme, mai curând, sociale, mi-a adresat mai multe întrebări legate de familia și viața mea. Pentru că sunt și un fel de politician, am dat răspunsuri aproape exhaustive, așa cum obișnuiesc. Portalul a făcut o selecție reușită, a postat și poze. Este aici: http://mamaplus.md/posts/4567/

Eu voi publica, însă, interviul integral, care va fi și un răspuns și MÂRLANILOR, în special din zona cretin-democrată, comunistă, lib’rală, băsistă și chiar național-liberală, care au propagat în acești ani calomnii despre mine, despre soțul meu și despre bunul nostru nume. Am în vedere minciunile că aș fi avut un trecut șantajabil. NU ÎL AM! Și nu doar am luptat în justiție pentru a mă spăla de murdăriile mârlănești și am demonstrat, cu acte ale instituțiilor ambelor state românești, că nu am păcate pe suflet, pe conștiință și pe biografie. Eu mai și cred ferm că acum și pe viitor va ieși la suprafață toată murdăria despre cei care m-au tratat astfel la Chișinău și la București, contestându-mi, unii, până și Ordinul acordat de Statul Român. Mizeria a fost propagată și pentru că eu conduc, de opt ani, un partid vertical. Iar mârlanii, cum se vede în timp, au fost și mai sunt în serviciul unor cercuri ostile Statului Român, românismului și unionismului, dar și subordonați intereselor de îmbogățire ca ”români totali” și ”români de meserie”, precum i-a numit bine cineva.

Eu am o familie de care mă mândresc, la fel precum mă mândresc, în întregime, cu viața mea onestă, trăită în demnitate, chiar dacă într-un stat fals și mizerabil.

Cum l-ați întâlnit pe soțul Dvs.? La ce vârstă v-ați căsătorit?

Sora Silvia
Sora mea Silvia, pensionară și educatoare la grădinița de copii

tatal-victor-mama-agafia-bunica-paterna-elisaveta-sora-silvia2_1Am mai scris la acest subiect. Eram în anul trei la Facultatea de Limbi Străine, Secțiunea franceză. Nu aveam tată, că fusese omorât cu patru luni înainte de nașterea mea. A fost învățător de istorie și matematici – și el cu tatăl său luat pe 16 aprilie 1945 în armata roșie și împușcat că era contra rușilor. Sora, cu cinci ani mai mare ca mine, era căsătorită și rămâneam eu cu bunica pe salariul mamei care, împărțit la trei, dădea o medie ceva mai mare decât
cea fixată pentru a primi un loc în cămin. Am locuit pe la gazdă, dar a apărut oportunitatea să lucrăm vara pentru un pat în cămin. Nu am vrut să merg ”la ridicat țeline” prin Kazahstan – ceva mă reținea și nici nu am fost activistă komsomolistă la Universitate. De aceea, am rămas, după anul trei, pentru lucrări de finisaj și măturat în noul bloc de studii pentru Facultatea de Limbi străine, care urma să fie dat în folosință în toamnă. Iar Serge – că așa i-am spus și îi spun de când l-am cunoscut pe cel ce avea să îmi fie soț – fusese trimis cu un grup de studenți, ce aveau o bună reușită la învățătură, pentru studii la Moscova și iată că se întorsese și i-au propus o funcție ”excelentă” – administrator pe vară la blocul proaspăt construit. Și am nimerit în echipa lui – ziua, împreună cu o echipă, măturam, scoteam gunoiul, căram ce era pe acolo, iar seara eram la cămin, unde el ne mai invita la câte o cină, că îi place toată viața să gătească. Ne punea muzică. Dar nu se înfiripase vreo relație mai specială.

Tinerii însurăței Vitalia și SergiuAm muncit toată vara, ni s-a repartizat un pat în căminul nr.5, după care am plecat la muncă în colhoz. Serge ”a primit” și el un loc de muncă – după atâtea studii serioase, inclusiv cu spanioli veritabili, în domeniul literaturii universale, – unde credeți? – la ”fonolaborator” (asta după ce au vrut să îl trimită într-o fundătură…) – că așa îi spuneam cei care studiam limbile străine, unde veneam să audiem imprimări cu ore de lectură analitică și muzică ”pour savoir mieux la langue”. Serge avea, sămanul, un salariu de 70 de ruble, fiind, ca și mine, dintr-o familie în care tatăl decedase când era în clasa a șasea, urmat de alți 5 copii.

Revenite din colhoz, am aflat, împreună cu prietenele mele, că Serge Pavlicenco a suferit o mare tragedie – primea o mașină cu roșii pentru profesori, trimise din colhoz, dar a fost împins și a căzut peste o muchie de treaptă și și-a fracturat șira spinării. Îl vizitam la spital, îi duceam ceva și de mâncare, din spirit colegial și amical, dar și din compasiune. A ieșit iarna din spital, după șase luni de imobilitate, și a venit la cîmin, am discutat simplu, obișnuit. Dar după ce noi (prietena mea Liliana și cu mine) am terminat sesiunea de iarnă, am avut o tensiune cu niște orășence ce preferau să ne pregătim de examen împreună, dar la petreceri mergeau fără noi. Și iată că noi, cele din provincie, dar din familii de învățători, am aflat și ne-am propus să mergem, ”să răspundem la acest gest neprietenos”. Ne-au ajutat hiar prietenii lor, niște tineri de la medicină, însă noi nu aveam câte o pereche, că eram mai studioase, așa. Și-atunci am convenit ca Lilianei să îi aducă un tânăr, de la Politehnică, un actor, frate de cruce al nostru, pe nume Victor Ignat (mai târziu am devenit cumetri), iar eu să să îl aduc pe Serge. Am mers la facultate, la ora unde deja preda, și îi zic să își ia 5 ruble, că mergem la restaurant. 5 ruble pe atunci erau bani, nu șagă. Și, iată, mergând în acea zi pe jos (eu aveam 20 de ani) de la Universitate spre Teatrul ”Luceafărul”, unde urma să ne adunăm cu toții, Serge mă întreabă ce mai facem, că eram deja la jumătatea anului patru, după Anul Nou urmând să se facă ”repartizările” – unde aveam să fim angajați în câmpul muncii… Îi spun că o să ne trimită la Valea Perjei, că nu suntem căsătorite. Dar eram pe Tabla de onoare a Facultății, că învățam bine și terminasem și școala medie în Pelinia-Bălți cu medalie de aur, eram și șefă de grupă, dată ulterior afară, dar asta e o altă poveste… Și mă întreabă: ”Păi, și de ce nu te căsătorești?” Zic: ”Încă nu am cu cine, asta e”. – ”Păi – spune el – cu mine, de exemplu!” La care eu mă întorc, mă uit, văd că parcă vorbește serios și îi spun – ”și de ce nu, sunt de acord!” Până la teatru am și convenit scenariul, apoi am anunțat noutatea la restaurant. Ulterior, de fiece dată cînd îl întrebam cum de s-a decis atât de prompt și abrupt să îmi propună căsătorie,  îmi zicea că știa el ce face, că se informase despre ”ce fel de studente erați voi”… – adică prietena mea și cu mine. Ei, da istoria la restaurant e una cu totul aparte. Între altele, am și poză din acea seară. Era anul 1974. Am anunțat, astfel, decizia la restaurant, unde am sărbătorit încheierea sesiunii și ne-am întâlnit cu prietena noastră de studii, ”surprinsă de surpriză”…

Seara cand am decis casatoria
La restaurant, în seara când am decis să ne căsătorim
1974. Aici eram cu romanii de la restaurant
Împreună cu grupul de turiști români, pentru care ne-au luat ”la miliție”

 

 

 

 

 


Când s-a născut fiica și cât de ușor sau cât de greu ați crescut-o?
Dar și ce s-a întâmplat mai târziu a fost neobișnuit pentru noi. La restaurantul cela, numit ”Inturist”, care stă și azi dărâmat vizavi de Academia de Științe, era un grup de turiști români de peste Prut, care s-au apropiat de noi și am cântat melodii românești. Apoi ne-au invitat la hotelul Chișinău, de peste drum, am mers pe la ora 1.00 de noapte, după care, la ieșire, pe la 3 noaptea, ne-au băgat în dubița miliției, ne-au dus la secția lor și ne-au tot anchetat ce căutam la români. Abia de ne-au dat drumul în zori. Așa cum am promis – am mers cu Serge, cînd am decis să facem nunta, să îl invităm și pe milițianul Rață.

Aici începe o altă istorie și am impresia că, răspunzând întrebării puse, parcă îmi scriu cartea trecutului… Am convenit să ne SPavlicencocăsătorim după sesiunea anului patru, mai spre sfârșitul verii. Ne întâlneam cu Serge la Biblioteca Națională, care se numea pe atunci ”Krupskaia”. Într-o zi vine viitorul meu soț și îmi spune că a fost chemat la comisariatul militar și i s-a spus să facă formele pentru a pleca, în calitate de locotenent, așa cum se dădeau grade celor ce aveau studii superioare, în Cuba, să își satisfacă serviciul militar de doi ani ca ofițer, traducător, fiind și absolvent al Secțiunii de spaniolă la SPPUniversitatea ”Lomonosov” de la Moscova, unde erau trimiși cei mai buni studenți. Aici sunt publicate extrasele din carnetul de muncă. Serge, ca student, a făcut traducerea militară, nu târâș-grăpișul ca tinerii ce făceau milităria la Universitatea de la Chișinău. Și, zice, merg să îi întreb ce să facem, că doar doream să ne căsătorim, iar tu, peste un an, îți închei studiile. A mers, a întrebat, ei s-au bucurat, pentru că erau interesați să meargă și soția pe lângă soț. Dar nu eram încă înregistrați. Am făcut urgent acest lucru într-o săptămână, ne-au fost nași familia directoarei școlii din satul natal al lui Serge, Puhăceni-Anenii.

Mama la nunta fiicei

Nunta am făcut-o după ce mi-am susținut ultimul examen din sesiune, pe 6 iunie 1974. Nu ne-am cununat decât înainte de botezul fiicei, la Pelinia, pe ascuns, în octombrie 1976, când Beatriz avea 11 luni. Recent, am recuperat și certificatele, când fiica a trebuit să cunune, și ea niște prieteni din România.

Mirii Vitalia și Serge

Astfel, ne-am înregistrat căsătoria pe 24 aprilie 1974, eu aveam 20 de ani și 5 luni, am făcut nunta pe 6 iunie 1974, apoi mi-am făcut practica toamna la șc.nr.1 (azi – Liceul Gh.Asachi), fiind deja în anul 5. Am împlinit 21 de ani pe 29 octombrie 1974 și am plecat spre Cuba pe 6 decembrie 1974. Ei, fiica s-a născut pe 31 octombrie 1975, peste un an, după care am mai stat 22 de luni și am revenit la Chișinău la 5 septembrie 1976, deși ne-au propus să mai rămânem peste termenul de doi ani. Eu acolo m-am ocupat de gospodărie, de copilul pe care l-am crescut absolut singură, pentru că soțul era ocupat. Ar mai fi de spus că decanatul, rectoratul, conducerea organizației de partid comunist și de sindicat nu vroiau să îmi permită să merg, în calitate de soție, în Cuba, spunându-i decana Ecaterina Tkaciova soțului, care lucra la Facultate, că eu aveam să fug peste trei zile în SUA. Dar și vroiau să mă pedepsească pentru că, puțin înainte, nu participasem cu grupa la un ”voskresnik”, de aceea m-au scos din șefă de grupă și mi-au scris în caracterizare ”no za poslednee vremea nabliudaitsea elementî nedisțiplinirovannosti, za cito bîla otstranena ot doljnosti starostî grupî” – adică mi-au dat o caracterizare bună sub aspectul studiilor, dar mi-au scris că, ”în ultima vreme, se constată elemente de indisciplină, fapt pentru care a fost înlăturată din funcția de șefă de grupă”. Au semnat caracterizarea, dar nu au scris, cum se obișnuia, la sfârșit, că ”mă recomandă”. Asta a fost trista istorie, care s-a încheiat cu faptul că soțul a mers la decanat și a spus – nu trebuie să o recomandați, pentru că ea merge în calitate de soție, ce aveți cu familia mea? Eu am încercat să recuperez din arhivă acea ”caracterizare”, dar nu am reușit.

Înainte de nasterea fiicei Beatriz
Tânărul tătic Serge
Cu Betty-bebelus
Mama tinara cu Betty

 

 

 

 

 

 

 

În Cuba, din cele 22 de luni cât am stat, renunțând la concediul de două luni și la prelungirea aflării acolo în bază deja de contract, nouă luni am fost gravidă și, apoi, am crescut fetița pe care am adus-o acasă de puțin peste 10 luni. Precizez aceste
lucruri pentru că mai mulți imanici politici murdari au folosit această aflare acolo a mea pentru a mă calomnia, denigra și bârfi, mai adăugând că aș fi lucrat eu, o copilă încă fără studii, prin ambasade sovietice, pe care nici nu le văzusem, decât a fost soțul o dată la un consulat să înregistreze nașterea fiicei. Fiind în Cuba, soțului i-au propus să intre în rândurile partidului comunist, dar eu am fost categoric împotrivă și el nu a intrat, deși se temea să nu i se pună piedici în cariera științifică. După ce am revenit la Chișinău – despre aceasta am spus mulți ani în urmă pentru Jurnal de Chișinău – a fost chemat într-un cabinet special la Universitate și i s-a propus o colaborare, pentru KGB, la care a răspuns negativ și a venit acasă mai mult mort decât viu. Aici aș vrea să remarc o observație făcută de Mircea Dinescu, membru al CNSAS (de unde am și eu răspuns că nu există dosare cu numele meu, precum nu are SIS-ul de la noi), că au fost foarte puțini cei care, conform arhivelor și dosarelor studiate, au refuzat să fie în serviciul Securității, când li s-a propus. Deși puteau. Soțul meu a fost o persoană dintre acestea, în timp ce eu nu am avut niciun caz nefast să mă întâlnesc vreodată cu cineva din KGB-ul sovietic sau de altundeva.   

Cu Beatriz mica
Reîntorși la Chișinău, primăvara anului 1977
1977 – la o paradă sovietică

La Havana, unde am învățat spaniola ca să merg să pot cumpăra produse, că eram în regim închis, de fapt, am întâlnit o fetiță cubaneză simpatică, Beatriz, care avea și un frățior Julio, de aceea, când s-a născut fiica, am numit-o Beatriz, prenume pe care îl au, în prenumele lor dublu, toate cele trei nepoțele. Am crescut-o greu pe Beatriz, abia împlinisem 22 de ani, eram foarte tânără, dar am învățat, iată, avem și poze simpatice. La maternitate îmi spuneau că sunt ”la de la nina linda” – ”mămica fetiței celea frumușele”…  

Ați văzut-o făcând parte din domeniul muzicii?

Betty a absolvit gradinita

 

 

 

 

 

 

 

Este o istorie și obișnuită, și nu. Mama mea, cu studii de profesoară la Iași, ea venind dintr-o familie tot de învățător, ne cânta frumos și Hora Unirii, și Seara pe Deal, și Somnoroase păsărele. Ea ne-a învățat alfabetul latin, că preda limba română (numită atunci ”moldovenească”) și  franceza.

http://www.pavlicenco.md/2009/01/20/in-cautarea-parintilor%E2%80%A6/

Betty cu vioara mica

Soacră-mea, dacă aveau să fie alte timpuri și noi, basarabenii, nu suportam soarta-ne blestemată, avea să fie la fel de bună ca Tamara Ceban sau Maria Bieșu. Și soțul meu cântă extraordinar. 

1986 – Beatriz cu Albinuta lui Vieru

El chiar a oferit o seară de poezie și muzică spaniolă la Sala cu Orgă, acum câțiva ani. Serge dansează minunat, am niște clipuri nemaipomenite, dar nu îmi dă voie să le postez pe youtube, deși mi-am deschis un cont și mai văd eu…

Și, iată, căutând grădiniță și școală pentru fiica, deoarece nu aveam nicio protecție, vreo labă păroasă, nu am putut să o dăm pe Betty nici la grădinița nr.46, de lîngă Universitatea de stat, unde lucra și mai lucrează soțul, nici la actualul Liceu Gh.Asachi, unde mergeau doar odraslele nomenclaturii comuniste, din care noi nu am făcut parte niciodată, că nu am activat în structurile sovietice și de partid.

Ei, soarta se răzbună.

Peste ani, nepoțica, adusă din Germania la numai doi ani, a mers la grădinița la care nu au primit-o pe mama ei… Noi o duceam pe Betty de la strada actuală Grenoble, unde stăteam în gazdă, tocmai la una dintre puținele grădinițe ”moldovenești”, de la Rîșcanu (i se spune Rîșcani sau Rîșcanovka…) de lîngă fostul cinematograf ”Șipka”. La mare distanță, deși aveam o grădiniță rusească în curte la Botanica.

Familia Pavlicenco
Familia Pavlicenco, mama și nepotul pe care l-am crescut
Serge cu mama Domnica

Când a venit vorba de școală, iar noi nu știam unde aveam să locuim, în general, ne-a venit ca salvare o relație – sora unei foste colege de la Universitate, care lucra la Școala de muzică ”Eugen Coca”, acum  – Liceul ”Ciprian Porumbescu”. Am mers, am dat-o la grupa pregătitoare, au controlat-o, au spus că are auz musical perfect și a început să învețe vioara – un instrument extrem de greu, care înseamnă sacrificiu. Noi ne-am ocupat serios de Betty, a făcut și pian la vestita pianistă Ghita Strahilevici, a făcut compoziție la Simion Lungu, a cântat în cor la Valentina Uscatu, a cîntat în taraf la Palatul Pionierilor, a călătorit mult peste hotare fiind la Conservator, cu ansamblul ”Violonistele Moldovei”. Și când a plecat, în 2001, la studii postuniversitare în Germania, și-a câștigat acolo existența ca violonistă alături de nemți, nu ca îngrijitoare de bătrâni. Este și acum liber-profesionistă, cântă în diverse proiecte musicale, predă vioara și are succese în munca didactică.

Cum v-ați împăcat cu plecarea fiicei în Germania?

Betty absolvea Conservatorul
Betty la Bucuresti

Greu, dar suntem toți tari de caracter. Pentru că, poate, nu știați, dar Betty a plecat și a învățat în România, în clasa a noua, cu prima promoție când s-a putut pleca. A învățat foarte bine, dar nu a terminat Liceul ”Dinu Lipatti”, pentru că era Guvernul Sangheli, ce punea piedici cooperării cu România, erau decalaje de programe școlare, nu puteai da admiterea la instituțiile de învățămînt superior acolo, ci aici, dacă aveai acolo absolvit liceul, și riscai, că nu știi dacă aveau să fie locuri la Conservator. De aceea, Betty a revenit aici și a recuperat decalajul de programe, a terminat eminentă, ca și noi, a avut un șoc și ea, și eu, pentru că nu vroia să revină la Chișinău. Dar a terminat excelent Conservatorul și a plecat în 2001 în Germania, unde se află de 14 ani. A susținut examene grele, a învățat patru ani și a rămas acolo. Am trecut cu toții prin momente grele, ea a cântat și la colț de stradă, și în biserici, și pe ceremonii ale băbuțelor culte, ca să facă un ban, apoi și-a găsit și un alt rost – s-a căsătorit și are o familie frumoasă.

De la cine a moștenit talentul?

Beatriz mireasa cu mîca Domnica
Serge cintind in spaniola

Așa cum am spus, cred că de la ambele bunici și, logic, de la tata. Dar e și multă muncă, dăruire, sacrificiu, lipsuri, copilărie furată, fără de care, ca violonistă, nu se poate. Nouă ne-a plăcut să fie violonistă și,
la nuntă, mireasa a cîntat Balada lui Ciprian Porumbescu, pe care nouă ne-o adusese în perioada sovietică, din România, fratele bunicii. Tot ei au adus disc cu Maria Ciobanu, care ne-a impresionat enorm.

O căsnicie adevărată se bazează pe…

Mirii Betty și Aleks
La nunta fiicei
Betty mireasa

Se bazează pe foarte multă răbdare. Nu îți poți propune să îți modelezi partenerul
cum ți-ar plăcea. Noi am convenit și am practicat în căsnicia de 41 de ani principiul afirmării fiecăruia în plan profesional. Celălalt nu trebuie să împiedice, ci doar să ajute, dacă poate. Am avut diferite clipe în viață, dar nu am avut trădări. De fiece dată, cînd unul obosea sau nu mai putea, din diferite motive, să ducă povara mai departe, o lua și o ducea celălalt. Și avem multe exemple. Iată și un caz care poate fi 
ca unul ieșit din comun. Pentru ca fiica să cânte la vioară, îi trebuiau viori. Păi, pentru a plăti vioara la care cântă și azi, pe care i-am cumpărat-o când trecea în clasa a doua, care a costat o mie de ruble, am redactat două manuscrise zi și noapte și nu am ieșit un an din casă decât de patru ori… Sunt și multe alte sacrificii. De exemplu, când am adus-o pe mama mea și pe sora cu trei copii, abandonați de tatăl lor, pentru a întoarce datoria pe casa cumpărată (o datorie de 10 mii din cele 13 cât costa), pentru a hrăni patru copii, noi, maturii, nu ne-am atins – cu anii – de ouă, unt, smântână sau brânză…, trebuia să restituim datoriile.    

Ce nu trebuie să lași la voia întâmplării în căsnicie?

La fazenda cu Jessica si Cezar
Nunii Pavlicenco

Convingerea mea fermă este că e nevoie mereu de dialog și de comunicare. Se pot supăra unii că spun cu voce tare, dar bărbații trebuie ”îndrumați” cu abilitate, pentru că ei sunt puternici, însă femeia, care e și continuatoarea speciei umane, are de la Dumnezeu o înțelepciune, un fler, o intuiție ce costă și trebuie luată în seamă. Soțul meu este foarte civilizat și modern, el nu a avut complexe de masculinitate, să insiste că el e șeful. La noi face fiecare de toate, dar, în special, soțul gătește, iar eu rezolv problemele majore. Și așa se întâmplă când se întâlnesc două persoane mai puternice și cu tendințe de afirmare. Dar suntem și ”un bou și o belea” – în sensul că unul e mai tare în ceva, celălalt e și el tare în altceva… Sunt persoana care nu prefer să stau cu pietrele în sân și dacă ceva nu îmi place o spun imediat și discut până lămuresc toate lucrurile. Am insistat mereu să facă și soțul la fel. Nu m-am amestecat în lucrul lui, doar l-am ajutat, deși el se mai bagă să îmi dea ”sfaturi” pentru partid, însă eu nu agreez asta.  

Ce ați spune despre soțul Dvs. în câteva cuvinte.

Serge la 55 de ani
Serge cu papion
Serge danseaza la un Liceu

 

 

 

 

 

 

 

 

Niște prieteni, colegi care îl respect, au scris o carte despre el recent și m-au rugat și pe mine să scriu un articol. L-am scris. Este aici, unde poate fi citit și un material informativ despre fiica noastră –  plus un filmuleț făcut despre ea la Televiziunea moldovenească la rubrica despre basarabenii de peste hotare… Aș spune, deci, că dacă am avut libertatea să realizez ceva în viață, repet – dacă am reușit asta, e pentru că am avut noroc de un soț inteligent, fără complexe bădărănești, și de o fiică pe care am reușit să o fac independentă în viață, care nu a avut ajutor material de la noi, că nu am avut ce îi da, dar care a avut părinți ce au avut o linie unică în educarea ei. Soțul meu e mai bun în profesia lui decît mine în a mea, nu i-am pus nicio piedică să facă ce a vrut indiferent de cât a câștigat, nu am avut certuri din cauza lipsurilor, care au fost mari și multe. http://www.pavlicenco.md/2015/02/02/despre-sotul-meu-serge-si-filmuletul-despre-fiica-beatriz/,

Care a fost relația Dvs. cu soacra?

Patru generatii
Vara la Puhaceni, la mîca

Dumnezeu să o ierte, a plecat la Domnul acum peste un an și am scris un articol despre ea – http://www.pavlicenco.md/2013/01/27/soacra-mea-domnica-pavlicenco-a-plecat-la-domnul/ S-a chinuit, sărmana, și nu a murit decât după ce a venit Serge din Germania… Dar relația a fost originală. Vă dați seama, eu nu puteam fi o noră sumisă. Și chiar dacă, orice soacră are senzația că nora poate fi timorată, pusă la punct, încercările în privința mea au eșuat din start. Desigur, soacra mea, o femeie simplă, dar deșteaptă, responsabilă, gospodină, care i-a învățat pe copii să cânte și să danseze, își iubea primul copil și, neavând soț, poate a vrut să se însoare și el cu o fiică de președinte de colhoz, să îi aducă vreo căruță de lut la poartă, cum erau vremurile. Noi nu am fost bogați, că am fost dezmoșteniți de bolșevici cu toții, mai fiind fără tată, ca soacră-mea, rămasă cu șase copii. Dar am dat de înțeles că fiul ei este, în primul rând, tată pentru fiica lui, apoi fiul mamei, apoi fratele surorii, apoi soțul meu. Nu am avut conflicte, nici relația nu a fost prea intensă, pentru că ea a avut patru fiice. Dar când Serge a împlinit 55 de ani, mi-a fost plăcut că o cumnată, avocat, a spus, auzind și mama-soacră, că dacă Serge nu era pe mâna Vitaliei, nu se știe cum evolua ca persoană. Că Serge e deștept, se știe, dar e puțintel slăbuț din fire și influențabil și, în acest sens, un caracter mai puternic alături i-a fost de folos.  

Dacă informația pe care o am este corectă, ați crescut-o pe prima nepoată, vorbiți-ne un pic

Christana cu tricolor
Cu bunicul Serge

Da, am asistat la nașterea Christianei-Beatrice. Ne-am rânduit, apoi, – cum am putut – cu soțul să o creștem, ne-au ajutat și sora, și o nepoată. Am dat-o la o grădiniță în Germania, dar nu ne-a plăcut. Am avut și problema celor două limbi – nu va încurca una alteia? La un moment dat, fiica și ginerele trebuiau să rămână singuri să resolve niște probleme majore și ne-am dat seama cu soțul că nu aveau să se descurce. Și atunci Serge a spus să o aduc la Chișinău și să o dăm la o grădiniță românească, să o facem româncuță. Acum ea cântă ”Eu sunt româncuță și ne vom uni, că așa vrea Dumnezeu”… Am dat-o la grădinița la care nu a putut fi primită mama, pe timpuri, că era a nomenclaturii, de lângă Universitate. Ca și în cazul școlii. Keke – că ea așa mai preferă să i se spună – nici nu era înțărcată și ne temeam cumplit de cum avea să fie. Dar a fost bine, am făcut față. Nepoțica ne-a introdus dinamismul în viață și ne-a organizat, ne-a consolidat și responsabilizat – că eu mă mai chinui cu partidul, iar soțul – mai lucrează la Universitate. Acum Keke vorbește foarte bine româna și germana, știe iPad-ul de la un an, poate citi, are patru ani și, de două luni, e ”sora cea mai mare” … A cântat și în ansamblul de pici al Surorilor Osoianu. Vreau să exprim, din inimă, recunoștință educatoarelor și dădacăi de la grădiniță, precum și dnei Ileana Osoianu, care au avut răbdare cu nepoțica noastră.     

Cum e să fii bunică de gemeni

Cu gemenele
Iarna 2015 în Germania
În pauză la Filarmonică
Christiana cântă cu picii la dna Ileana Osoianu

Eh… Sigur, gemenii nu se comandă, ți-i dă Domnul. Am avut emoții, ca să fie totul bine. Fiica nu a vrut să fie Christiana singurică în viață și i-au dorit un frățior sau o surioară, acum va avea două. Ginerele e foarte informat și cunoaște multe cum să faci să fie bine în situația când ești gravidă cu gemeni, căci ”tradiția” pare să fie din Familia sa. Deocamdată, am fost eu o lună cu ele, urmează, cred, să merg în iarnă, acum acolo e soțul, care are mare grijă de ele. Eu le voi prelua când vor fi cu alte interese, mai evoluate. Soțul le cântă, le dansează, eu am educat-o mult pe Christiana cu minunile de pe Internet și este absolut necesar să menționăm pozitiv faptul că facem parte din marea națiune română, pentru că atâtea minunății există în română pe Internet pentru copii – de la povești, povestioare, seriale de filme animate traduse, pe Keke am învățat-o chiar și să treacă la oliță tot cu niște filmulețe care asta sugerau și cultivau. Știe toate poveștile românești.  

Și care din nepotele credeti ca va seamănă?

Bunica si ChristianaElisabeth Beatriz Daniela BeatriceCred că îmi seamănă Christiana, că am și o poză comună cu mine de 16 ani, când numai devenisem studentă. Din astea două se spune diferit – mie îmi pare că seamănă una cu neamul Cuscrei, iar cealaltă – cu neamul lui Serge. Dar cresc și se mai schimbă. Cele care o știu pe Betty mică spun: ”Christiana e toată Betty”…

Vă mulțumesc.

Și eu vă mulțumesc. Deși sunt foarte ocupată, mi-ați oferit o ocazie să îmi reașez amintirile.

ALTE POZE

Bunica materna Catinca
Vitalia mai maricica
Vitalia mica

bunica-paterna-elisaveta Bunic-matern-petru bunic-patern-gheorghe mama-agafia2 strabunicul-patern-gheorghe2 tatal-victor

 

 

 

sursa: pavlicenco.md

You may also like

Comments are closed.

By