Valeriu Manea: De ce să inventăm bicicleta? Sistemul electoral mixt este cel mai reprezentativ

alegeri-urna-vot

Democraţia este guvernarea poporului, de către popor, pentru popor. Teoretic sună perfect. Să vedem cum arată realitatea, care-i partea tehnică a guvernării poporului, cum se aleg „slugile poporului”, prin care metode şi, în general, ce tangenţă au alegerile cu poporul, în afară de faptul că aruncă o hârtie cu cruciuliţă într-o urnă roşie, care sunt sunt derivatele guvernării poporului?

Gracchus: Dar Senatul reprezintă poporul, Înălţimea ta. Ales din popor ca să vorbească în numele poporului. Commodus: Mă îndoiesc că vreun om din popor mănâncă aşa de bine ca tine, Gracchus. Sau are amante aşa de frumoase ca tine, Gaius? Quota din „The Gladiator” teoretic , fiecare vot , are putere , indiferent de alegător . Real sistemele actuale de votare sunt nişte mecanisme de manipulare a anumitor grupuri , fie politice, fie oligarhice, fie militare.

Orice mârşăvenie poate fi ascunsă după paravanul alegerilor. Chiar şi Hitler în 1933 a devenit Cancelar şi preşedinte al Germaniei, (prin cumul) după alegeri democratice, fără lovituri de stat. Formal ,nu putem reproşa nimic, democraţie pură în acţiune. Chiar şi în URSS alegerile erau libere şi democratice. Şi Stalin spunea, important nu-i cum s-a votat, ci cum s-au numărat voturile.

Sistemul existent de alegeri în RM a fost votat de parlamentul de atunci fiindcă el permitea „aleşilor poporului” să se afle mai mult timp la „treucă”, în lista priorităţilor şi de atunci şi de acum eu cred că poporul se afla undeva pe locul 700. La orice replică şi critică totdeauna există un răspuns – Comisia de la Veneţia, UE, democraţia, aşa sistem este folosit şi în multe ţări democratice, etc. Formal au dreptate, cu excepţia micilor detalii, în care diavolul îşi bagă botul, care de fapt denaturează însăşi esenţa democraţiei, compromite ideea în alegerea corectă. Majoritatea îşi dau seama abia după alegeri ce-au făcut, de obicei după alegeri încep văicărelile, că acolo s-a greşit sau dincolo, dar nimeni nu vede esenţa problemei. Asta cum am merge cu o maşină care consumă 30 litri benzină la 100 km, în loc să schimbăm maşina, noi încercăm să economisim benzina, oprim motorul la vale, încercăm să nu apăsăm pedala acceleratorului. Asta nu schimbă nimic, o mică reducere a consumului nu rezolvă problema consumului mare. Aşa şi alegerile, fiecare ţară este unică în felul ei şi aplicarea oarbă a metodelor din una sau altă ţară, mai mult sau mai puţin democrată, este contraproductivă , duce la perversarea ideii de democraţie. Lipsa unui model optimal al alegerilor într-o ţară anume duce la formula, prin democraţie spre dictatură, în ultimul timp mai mult oligarhică.

Boala clasică a alegătorului în Moldova este diagnosticată prin fraza „Da pentru cine să votez??” Din cele mai rele dintre rele, trebuie să aleg un mai puţin rău. Pentru a-i da valoare reală acestui vot şi se folosesc diferite metode de a alege, nu printr-o simplă aruncare a buletinului în urnă cum ne pare uneori. Sistemele electorale sau sistemele de vot întâlnite în întreaga lume sunt strâns legate de sistemele de partide din ţară. Sistemele de vot reprezintă mecanismul prin care se selectează reprezentanţii unei grupări cărora li se deleagă autoritatea de a-şi reprezenta alegătorii şi de a lua decizii în numele şi pentru aceştia din urmă. În cadrul democratic de analiză al procesului electoral se întâlnesc două mari tipuri de sisteme de vot: sistemul electoral majoritar şi sistemul electoral cu reprezentare proporţională. În genere, sistemul electoral majoritar este întâlnit în acele ţări care prezintă democraţii majoritariste (de exemplu Marea Britanie, SUA), iar sistemul electoral cu reprezentare proporţională este caracteristic ţărilor care şi-au organizat regimul politic conform unei democraţii consensualiste (de exemplu, Germania, Italia, Belgia). Diferenţele dintre cele două tipuri de sisteme electorale pot fi corelate aşadar cu două interpretări majore ale procesului democratic. Una dintre ele, bazată pe logica deciziei eficiente, privilegiază ideea potrivit căreia într-un sistem politic democratic guvernarea se fundamentează pe exprimarea voinţei majorităţii. Cealaltă, porneşte de la o cu totul altă viziune în privinta reprezentării politice.

Conform principiului proportionalităţii, nu este suficient ca rezultatul alegerilor să reflecte prezenţa unei majorităţi, ci este necesară o inventariere cât mai fidelă a opţiunilor electorale, astfel încât minorităţile semnificative să nu fie dezavantajate. Sistemele electorale cu reprezentare proporţională prezintă 3 forme distincte de organizare: sisteme RP pe liste de partid, sisteme RP forma mixtă membru proportională şi sisteme RP cu vot unic transferabil.

Sisteme RP pe liste de partid sunt caracteristice Europei de Vest, Europei Centrale şi de Est. Alegătorii votează una din listele propuse de partide în circumscripţii plurinominale, iar locurile se atribuie în funcţie de procentele obţinute. Redistribuirea resturilor se face prin metoda d’Hondt. Distorsionare există şi în cazul acestui sistem de vot care este dată de existenţa pragului de vot, implicit sau explicit (prin legislaţie).

Sistemele RP formă mixt membru proporţională este aşa cum îi spune chiar denumirea – o formă mixtă care combină listele de partid cu elemente ale sistemului majoritar. Fiecare alegător are la dispoziţie 2 voturi: unul se acordă unei liste din cele propuse de partide şi celălalt se acordă unui candidat la fel ca în sistemul majoritar. Resturile se atribuie după liste. Sistemul se poate întâlni în Germania unde 50% din candidaţi se aleg pe liste şi 50% în circumscripţii uninominale, sau în Italia unde ¾ se aleg prin metoda pluralităţii şi ¼ pe liste.

Sisteme RP cu Vot unic transferabil este un sistem întâlnit în Irlanda şi Malta. Alegătorii au în faţă liste propuse de partide. Ei aleg lista partidului care le reprezintă opţiunile şi apoi ordonează cu pixul candidaţii din lista respectivă.

Metoda D’Hondt, propusă de matematicianul Victor D’Hondt în 1878 constă în împărţirea proporţională a mandatelor după numărul de voturi. Prin două submetode, lista deschisă de ex. Belgia, se votează pentru persoana concretă din lista de partid şi în lista închisă se voteaza partidul abstract, ex. Moldova. Se foloseşte în present în Albania, Argentina, Austria, Belgia, Brazilia, Bulgaria, Cambodia, Capo Verde, Chile, Colombia, Croaţia, Cehia, Danemarka mixt cu altă metodă, Timorul de Est, Ecuador, Estonia, Finlanda, Guatemala, Ungaria, Iceland, Israel, Japonia, Luxembourg, Macedonia, Moldova, Muntenegru, Olanda, Paraguay, Peru, Polonia, Portugalia, România, Scotţa, Serbia, Slovenia, Spania, Turcia, Uruguay şi Wales, de asemenea, primăria Londrei, Thailanda.

În multe cazuri metoda este folosită cu pragul de trecere, de ex. Israel 2% şi până la 10% în Turcia. În Olanda prag nu există , se consideră prag procentul necesar pentru un loc în Parlament, mai puţin de jumătate. Avantaje – lista deschisă permite de a vedea precis rating-ul real al fiecărui candidat, cu lista închisă vedem opţiunile de partid. Dezavantaje – cel mai mare dezavantaj care duce şi la denaturarea rezultatelor este pragul de trecere, în acest caz 10-30 % de voturi „abuziv” le folosesc cei care au cel mai mare procent. Plus dezavantajează partidele care au trecut la limită procentul. Asa a fost în Moldova în 2001 când 30 % de alegători au adus Partidului Comunist 71 de mandate . Pentru a elimina problema se foloseşte metoda Sainte-Laguë, aplicată în Iraq, Noua Zeelandă, Norvegia, Suedia, Bosnia şi Herzegovina, Letonia, Kosovo, Danemarka restul mandatelor, Germania ; la nivel federal, fusese folosit în Bolivia 1993, Polonia 2001, Palestina 2006 ş.a. Formula de calcul duce la reprezentare mai mult proporţională în dependenţă de numărul de voturi. Dezavantajează partidele mari, nu permite excesul abuziv de voturi.

Metoda Hare sau quota simplă, reprezentarea proporţională prin simplificarea simplă, de exemplu 1.51% sunt două mandate, iar 1.4% rămâne 1 mandat. În alegeri reale aceste cifre se pot schimba fiindcă iniţial se calculează numerele întregi şi pentru fracţiuni se face recalculare. Această metodă se foloseşte în Rusia.
Votul uninominal este un tip de scrutin menţionat în legislaţia sistemelor electorale, practicat în SUA şi Marea Britanie. Acest tip de scrutin reprezintă modul de alegere direct al unor candidaţi individuali, opus sistemului de alegere pe liste întocmite de către partidele din viata politică a unui stat. Votul uninominal este un sistem de vot majoritar, se bazează pe o procedură majoritară (votul pe liste fiind un sistem proporţional) şi este întâlnit şi sub formula „Câstigătorul ia totul”. Principalele caracteristici ale acestui tip de vot constituie faptul că permite apariţia unor guverne stabile ca urmare a majorităţii stabilite prin vot, dar şi faptul că are drept consecinţă nereprezentarea segmentului de electorat care a votat candidatul (sau lista) învins. Vot uninominal majoritar relativ – 1 tur de scrutin. Vot uninominal majoritar absolut – 2 tururi de scrutin dacă în primul tur de scrutin nu sunt obţinute 51% din voturi de către un candidat . Scrutinul uninominal înseamnă că într-o circumscripţie electorală se alege un singur mandat, iar alegătorul poate acorda un singur vot. Acest mod de votare poate fi realizat într-un singur tur (denumirea ştiinţifică este: sistem electoral majoritar cu scrutin uninominal într-un singur tur, situaţie în care candidatul care obţine cele mai multe voturi, indiferent de numărul acestora, este declarat câstigător) sau în două tururi (caz în care este necesară obţinerea majorităţii absolute a voturilor exprimate; dacă o asemenea majoritate nu este întrunită, se organizează un al doilea tur în care majoritatea simplă este suficientă).

O alternativă a votului majoritar uninominal cu un tur este votul uninominal alternativ. În circumscripţii electorale cu numai un loc, votanţii trebuie să pună pe buletinul de vot toţi candidaţii în ordinea descrescătoare a preferinţei. Cel care întruneşte majoritatea absolută ca primă preferinţă este ales câştigător. Dacă niciunul nu obţine o astfel de majoritate, ultimul de pe listă este eliminat, iar voturile sale se împart celorlalţi candidaţi urmând preferinţa a doua. Procedura se repetă până când unul dintre candidaţi reuşeşte să obţină majoritatea absolută în calitate de primă preferinţă. Pe scurt, este mecanism de votare directă a unor candidaţi individuali şi nu desemnarea în totalitate a unei liste fixe întocmită pe baza unor criterii netransparente, de către un partid. Oferă o personalizare mai mare a votului, astfel încât alegătorii pot să opteze între candidaturi nominale şi nu între liste, la întocmirea cărora nu au avut niciun cuvânt de spus şi în care apar multe persoane necunoscute şi fără valoare, din punctul lor de vedere. Dezavantaje – sistemul de vot uninominal nu garantează că votul popular este bine reprezentat în rezultat. Un exemplu recent îl constituie alegerile generale din Anglia, unde Laburiştii au câstigat majoritatea în Parlament cu 35.3% din voturi. Există însă şi exemple mai ciudate, cum este cazul alegerilor parlamentare din 1926 din Canada, în provincia Manitoba. Această provincie avea 17 parlamentari, iar rezultatul a fost după cum urmează: Partidul Conservator, cu 42,2% din voturi nu a avut niciun parlamentar ales; în schimb, Partidul Liberal-Progresist, cu 19,5% din voturi a avut 7 parlamentari, Partidul Liberal, cu 18,4% din voturi, 4 parlamentari; Partidul Progresist, cu 11,2% din voturi, 4 parlamentari, iar Partidul Muncitoresc, cu 8,7% din voturi a avut 2 parlamentari. Explicaţia acestui rezultat este că Partidul Liberal-Progresist, Liberal, Progresist şi cel Muncitoresc au avut candidaţi unici.

În cazul României, există încă un pericol: s-ar putea ca politicieni compromişi pentru care niciun partid nu şi-ar asuma răspunderea să ajungă parlamentari prin „pomeni electorale”. Un „precedent” îl constituie cazul lui Vanghelie, care a fost exclus din PSD pentru un dosar la PNA, dar a câstigat Primăria Sectorului 5 al Bucureştiului ca independent şi a fost reprimit în PSD – avantaje. Există şi avantaje, politicienii corupţi sau compromişi nu se mai pot strecura în parlament sub acoperirea listelor de partid. Votul direct pentru un cadidat sau altul exprimă mai exact opţiunea electoratului. De asemenea, generarea unei majorităţi parlamentare are ca efect o mai mare stabilitate politică, dar aceste momente sunt disputate aprig încă. În linii generale ajungem la Josef Stalin, „Cum numărăm voturile??” Doi ani am lucrat într-o primărie din Belgia în calitate de tehnician şi una din obligaţii era pregătirea calculatoarelor pentru votare, de fapt a maşinilor de votare, ele aveau numai formă de calculatoare. Cu o lună , o săptămână şi o zi înainte de votare ele se testau cu dischete codate de la Ministerul de Interne, se instalau în sala mare a primăriei.

Votarea pe hârtie de la 9.00 până la 15.00 , votarea electronică pînă la ora 17.00. La 15.00 urnele se deschideau şi până la 17.00 comisia numără voturile. La încheierea votării aveau rezultatele ambelor votări şi în jumătate de oră ţara cunoştea rezultatele finale, cel târziu până la ora 21.00 campania lua sfârşit. Diferite manipulări, schimbări de procese-verbale nu pot exista în esenţă, nu este timp pentru aşa ceva. Credibilitatea alegerilor e maximală. Un plus mai este votul obligatoriu. Modalităţile de votare de asemenea sunt multiple, poţi vota electronic, prin posştă, cu „semnatura digitală”. Lipsa nemotivată se pedepseşte mai întâi cu amendă , începând de la 50 de euro până la 1500 sau chiar detenţie, pentru cazuri de recidivă (dacă timp de 8 ani nu ai participat nici la un scrutin).

Participarea medie la vot e de 95-96%, din amenzile încasate statul rambursează cheltuelile pentru scrutin. Dureros pentru unii, care nu vor să voteze, dar eficient. Fiecare dintre aceste metode , redate de fapt supeficial, are atât avantaje, cât şi dezavantaje. Este la fel cum, spre exemplu, pentru a te deplasa din Chişinău la Paris, ai nevoie să ajungi de la ţară cu autobuzul, trenul sau maşina la aeroport ,de acolo cu avionul, apoi din aeroportul Beauvais sau Charles de Gaulle cu trenul sau shutlle-ul la Paris, adică combinăm mai multe mijloace pentru a ajunge la un rezultat. Putem direct cu maşina să mergem, dar asta va fi obositor şi va dura în timp. Aşa şi alegerile, ori uninominalul, ori pe liste nu ne pot aduce la rezultatul scontat, este necesar de combinat metodele pentru un rezultat optim -vot uninominal pentru 51 de mandate. Moldova se împarte în 51 de circumscripţii uninominale, în mediu 50-60 000 alegători pentru un mandat, Chişinăul 9-10 mandate, pentru Transnistria 5-6 mandate şi 2 pentru Găgăuzia. Vot după liste de partid deschise, va fi o coală mare de hârtie, cu numele tuturor candidaţilor, automat se elimină pragul de trecere, orice mandat pe liste necesită 2.02% din voturi, real poate fi suficient 1.5%, aici apare problema alegerii metodei. Aici va fi show-ul, când de exemplu liderii de partid pot avea sute de mii de voturi iar alţi candidaţi vor putea trece cu una – două sute de voturi.

Ordinea în aceste liste este dictată de alegător, cu lista de bază şi lista secundară. Deputaţii devin cei care au cele mai multe voturi în descreştere. După numărare cei din lista de bază care nu au trecut sunt în afara jocului. Următorii devin deputaţi cei de pe listele secundare. Pentru Moldova poate fi simplificat, cu o singură listă – modificarea legislaţiei, introducerea votului obligatoriu, care automat duce la reprezentativitate absolută şi nu relativă, speculaţiile de genul că „oamenii buni” n-au votat se elimină din oficiu. Modalitatea de votare largită, electronic, prin „semnătura” digitală, prin cod de acces, prin token, prin poştă. O tentativă de a arăta că votul mixt este de dorit şi în situaţia cât mai este timp, de modificat legislaţia.

Autor: Valeriu Manea pentru moldova24.info

You may also like

Comments are closed.

By